Florin Avram

Trăim intr-o ţară în care completarea unor hârtii este mai importantă decât viaţa unui om.  Toată lumea cred că ştie măcar o poveste asemănătoare cu cea a lui Alin, poveste tristă a unui băiat de 19 ani bolnav de leucemie. Singura lui speranţă la viaţă era un transplant de măduvă care trebuia făcut în Spania. Pe lângă banii strânşi de oameni darnici, părinţii au sperat în ajutorul promis de Ministerul Sănătăţii. Cu dosarul întocmit, cazul a fost amânat. Boala nu a ţinut însă seama de regulile birocraţiei. Tânărul a murit înainte ca suma să intre în contul lui. Alin totuşi spera să câştige.

Tânărul nu ştia însă că războiul cu sistemul sanitar şi birocraţia este aproape de fiecare dată pierdut. Băiatul s-a stins în braţele părinţilor. Îndureraţi, nu le venea să creadă că promisiunile neonorate le-au ucis fiul. Dupa doi ani de suferinţă, Alin a abandonat lupta. Până în ultima clipa, a sperat că banii de la Minister îi vor salva viaţa. A fost colegul meu 4 ani de liceu; va rămâne în sufletele noastre “bravul soldat” al “Unităţii Militare Andrei Bârseanu 2004″.  Până când vom mai avea parte în România de aşa ceva? Până când vor mai muri oameni nevinovaţi din cauza putorii ordinare a celor de la conducerea statului? O prietenă mi-a răspuns: “Până la o revoluţie adevărată şi completă!” Trăim într-o ţară în care… trebuie să punem punct şi să o luăm de la capăt!